Corectitudine si greseala

De curand am vazut o emisiune in care un scriitor si jurnalist roman, pe care nu imi permit sa il numesc, spunea ca tinerii din ziua de astazi nu mai au sensibilitate si ca se apropie din ce in ce mai mult de masini.

Ca o justificare sau ca ceva ce simt nevoia sa spun, voi adauga: nu am fost asa de la inceput!

Inca din clasa a sasea ma simteam umilita sa vad la scoala tot felul de nedreptati. Imi amintesc, de exemplu, cum o profesoara de romana(dintre cele sapte pe care le-am avut in patru ani de scoala generala) a marit cu un punct notele celor care luasera 9, dar a lasat neschimbate notele mai mici. Motivul a fost o colega a carei medie nu iesea 10 altfel. Toti stiam. Marturisesc ca eram printre cei a caror nota se marise, dar cu toate astea m-am ridicat si i-am spus profei ca nu sunt de acord cu ce face si ca daca tot mareste sa faca asta pentru toata lumea. Ea s-a enervat, a facut o criza de isterie, m-a facut nesimtita si pana la urma a marit toate notele.

Am avut odata prin clasa a saptea o lucrare la fizica. Pe numarul meu fusese o intrebare despre baterii si profesoara, desi nu ne ceruse si nu spusese nimic in legatura ce ar fi vrut sa scriem in plus, ne-a dat tuturor 8 pentru subiect tratat incomplet. Am vociferat si cu ocazia asta si rezultatul a fost: doua puncte in plus pentru tot randul meu si stampile in jumatate de catalog(pentru ca deja trecuse notele).

Pe langa cele de mai sus, au fost multe altele in generala si totul a culminat cu ultimul semestru din clasa a opta. Aveam o colega disperata sa ii iasa toate mediile 10 si nu se descurcase la romana. Eu avusesem 9 pe primul semestru la franceza si acum am fi fost la egalitate pe locul intai amandoua. Nu a fost insa asa, chiar daca mediile se incheiasera. Diriginta mea, inmanata de o forta binevoitoare a luat-o pe profesoara de romana si a rugat-o sa mai treaca niste note in catalog, „ca e o fata buna, ca e pacat sa o stricam noi la sfarsit…” si a mers la directoare sa ii spuna ca a gresit cand a calculat media. Evident, aceasta din urma a inceput sa tipe, ca nu e posibil sa se calculeze gresit o medie, ca de ce nu e atenta etc. Eu am ramas muta privind aceasta tiganie si mi s-a facut scarba cand, dupa ce diriginta se impacientase ca face maica-mea scandal, m-a pus sa dau mana cu mult prea inteligenta mea colega si mi-a spus ca „nu trebuie sa avem resentimente”.

Asa am invatat ce inseamna corectitudinea. Evident, totul a continuat in liceu si la facultate, dar asta o sa o povestesc cu alta ocazie.

Sa va povestesc acum in ce fel am descoperit ce reprezinta „secretele intime”.

Eram tot in generala, nu mai tin minte exact in ce clasa, dar stiu ca faceam ore dupa-amiaza si ma pomenesc intr-o dimineata cu un unchi de-al mamei mele in vizita. Eu imi scriam o tema stand in pat, iar el era langa mine. La un moment dat, a inceput sa ma atinga pe picioare. Eu mi le feream. El a continuat, a ridicat mainile si mi le-a pus pe sani. M-am speriat si am sarit din pat. I-am zis ca trebuie sa ma grabesc sa plec la scoala. M-a strans in brate si ii simteam chestia prin pantaloni. Ma umplusem de greata si de o frica sora cu moartea. Am mers cu el spre usa spunandu-i ca trebuie sa plece ca nu mai am timp de stat si el m-a luat iar in brate si mi-a raspuns: „Nu trebuie sa spui la nimeni. Astea sunt secrete intime.”.

Nu am uitat nici acum calvarul prin care trecusem la scoala. Nu aveam curaj sa ma uit la nimeni si imi era rusine. In perioada aia aveam o prietena si i-am spus ei tot ce patisem, iar ea mi-a zis sa ii povestesc mamei mele. Asa am facut. Ce a urmat… alta tiganie, certuri intre familii, o replica geniala de la tati (multi ani mai tarziu): „Stiam, mi-a zis ma-ta, dar eu speram sa nu fie adevarat.” si o indiferenta totala fata de frica si trauma prin care trecusem eu. Toti se canalizasera spre ce era de facut cu unchiul mamei mele si au uitat ca era de facut ceva si cu mine.

Cu toate astea, in liceu, dupa o destrabalare totala la inceput, m-am mai simtit iar ca un copil inocent.
Devenirea mea nu stiu ce a insemnat. Lumea din jurul meu e isterica si de teama sa nu ajung ca ea, am inceput sa o ignor din ce in ce mai mult. Asa ajung masina si asa ma lepad de toate. Din fericire.

Suntem departe

Asteptam zilnic metrou, profi, prieteni, o zi speciala, Craciunul, o petrecere… Mereu asteptam ceva.

Tot asteptand ma intrebam daca merita sa mai astept. Nu stiu, dar nu ma simt atat de curajoasa incat sa nu mai fac asta. Astept pentru ca am impresia ca cineva vreodata o sa ma recompenseze fiindca am facut asta. Dar merita? OF! Gata! Eu o sa plec acum! ACUM! Si urmeaza: unde ma duc? Ce sa fac? E frig afara! Vreau caldura si apa calda si internet… Ajung toate astea sa fie ca o zgarda si in timp ce cresc incep sa apara din ce in ce mai multe griji si imi vine sa rad cand ma gandesc ce probleme imi faceam acum doi, trei sau patru ani. Nu pot sa cred cat era de important faptul ca urma sa ma asculte Girju la bio sau faptul ca am lipsit la fizica la lucrare si Rosu ma scotea la tabla in fiecare ora timp de o saptamana.

Imi venea cateodata dor… Imi doream sa mai merg o data la Leamna sau sa mai chiulesc o data de la franceza. Mi-ar fi placut sa mai urc in tren cu Anca si sa plecam la mare singure doar cu ce aveam pe noi. As fi vrut sa mai stam in Gara de Nord pe twistere sau sa ne jucam cu zapada. Imi amintesc ce amuzanta a fost prima noastra tabara la mare si cat de proasta am fost in urmatoarele pentru ca ma suparam degeaba.

Mereu am impresia ca daca plec e de bine. Nu m-ar mira sa fie asa, motiv pentru care plec mereu. Prima data am vrut sa fiu la un liceu din centru, asa ca m-am dus la Buzesti. Apoi am vrut o facultate in Bucuresti, asa ca iata-ma la UniBuc. Acum vreau sa plec din tara si o sa fiu semestrul viitor la UAL. As putea fi exemplul perfect de persoana cu planurile implinite si nu e deloc asa. Din fericire. Mai am multe lucruri de facut, abia astept sa ma apuc de noile mele planuri, sa descopar mai multe lucruri si locuri. De acum vreau sa nu mai astept nimic si pe nimeni pentru ca nimeni nu e atat de important incat sa stau in curul lui. Oamenii vin si pleaca, unii iti raman asa… dragi si cand te intalnesti cu ei simti ca aveti inca o legatura. Cu altii totul se rupe si relatiile raman oarecum cordiale, dar nu asta e important. Pentru mine important e felul in care ma simt EU, iar EU vreau sa ma simt Bine.

Putem sa fim certati, putem sa fim invidiosi, putem sa fim minunati, putem sa fim si miracolul de Craciun daca vreti :). Chiar daca ramanem departe, putem sa fim in continuare NOI(toti, impreuna).