Ce faci cand iti pierzi bagajul

Dupa zborul 25 de anul asta, am ajuns in Basel. A fost cu peripetii, asa cum se intampla in fiecare loc nou.

Am aterizat si am citit un mail de la KLM in care ma anunta ca imi pierduse bagajul. Acesta a fost cel mai ZEN moment din zi. Din secunda aia, eram in Paradis pentru ca tocmai imi dadeam seama ca e doar un bagaj si uite ca pot sa traiesc fara toate lucrurile din el – macar temporar.

In minte o aveam pe Urania zicand ca nu are nevoie de niciun lucru cu adevarat si se simte eliberator cand nu ai nimic.

Am mers la bagaje pierdute si am completat un formular cu zbor, adresa de livrare, numar de contact si am primit o borseta. Aveam in ea diverse lucruri pentru igiena personala si un tricou alb, mare, de barbat.

Eram destul de surprinsa ca toata lumea vorbea franceza pentru ca tata imi zisese ca e zona germana si mi-a fost si mai mare surprinderea cand am iesit de la bagaje si am vazut preturi in euro. Nu mi-am luat bani la mine – clasic – si la bancomat nu aveau altceva. M-am gandit ca poate Elvetia o fi aderat la moneda si oi fi ratat stirea, asa ca am scos euro.

Iesind din aeroport, cand sa urc in autobuz, sa fiu totusi sigura ca ajung unde trebuie, intreb despre destinatie si atunci imi zice soferul ca … „Doamna, sunteti in Franta. Trebuie sa va intoarceti in aeroport, sa treceti granita si sa luati autobuzul din Elvetia.”.

Intoarce-te, scoate alti bani din Elvetia (care nu aderase de fapt la euro), ia autobuzul care trebuie. Intr-un final ajung la birou – consultant de succes.

Stiu ca erau toti colegi socati, sau macar mimau compasiunea in legatura cu bagajul. Mie imi pasa cel mai putin. E asa o fericire in a nu avea nimic, mai ales dupa prea mult bine. Stiu, poate te gandesti ca ok, dar aveai bani – deci, rezolvat. Adevarat, dar uneori ai bani si nu ai timp.

Mi s-a mai intamplat ceva in ziua asta pentru ca eram pe stop, dar imi e prea rusine sa scriu pe blog detalii.

Intr-un final, seara, eu ajunsa la hotel, tocmai aflu ca mi-au primit valiza. A fost genul ala de zi cand nimic nu merge, dar cumva la sfarsit pur si simplu se aliniaza stelele.

Despre asasinarea ambasadorului rus

In primul rand, le cer iertare tuturor celor care s-au simtit afectati emotional de filmul pe care l-am distribuit. Chiar si mama mi-a scris socata.
 
Este multa violenta, dar nu este nimic explicit. Nu ii arata fata omului mort si nu se vede sange curgand sau vreo rana.
 
Eu m-am simtit pur si simplu disperata cand am vazut pentru ca nu este vorba despre lumea a treia… e Turcia! Poate ai fost acolo in concediu si stii ce zic. Am prieteni in Istanbul si Ankara si nu le doresc sa mai traiasca asa ceva.
Imagineaza-ti ca erai in sala aia. Sa zicem ca erai un jurnalist si te-ai dus sa iti faci meseria, sa il asculti pe ambasador si sa ii pui o intrebare. Sa presupunem ca ai fi vazut ce era in filmul ala pe viu, in fata ta. Asta nu e doar o afectiune emotionala. E frica de moarte. Multa lume o simte in fiecare zi. Exista oameni care sunt fericiti ca au mai vazut o data lumina zilei. Am vazut filmele cu oamenii scapati din Alep. Sunt aproape sigura ca si tu.
Pentru multa lume e o realitate. Nu zic ca trebuie sa fie toti oamenii constienti de asta. Fiecare are dreptul la realitatea lui. Problema e daca, facandu-ti o bula fantezista in care lumea e pasnica, te trezesti intr-o zi din greseala in mijlocul realitatii acestea.
Se intampla de asemenea la Berlin, Nisa, Londra, Madrid si la Paris chiar de doua ori in mai putin de un an. Doar in Europa.
 
Acum in Paris e control de securitate ca la aeroport in toate locurile publice (muzee, mall, targ de Craciun etc.). Oriunde mergi, din cand in cand iti cere un politist sa ii arati rucsacul si sa iti deschizi geaca. Sunt patrule inarmate cu mitraliere pe strada si prin magazine.
In incheiere, am intalnit de mult un barbat care avea afaceri in China. O sa tin mereu minte ce mi-a zis omul ala: Nu e nimic ce un miliard de oameni nu pot sa faca. Poti sa tragi ce concluzie vrei de aici.

Iubire cu zero si cu unu

Te caut peste tot, sa te privesc un pic
De-ai fi in cod, iti jur, n-as schimba nici un bit
Chiar dac-ai fi un bug, n-as crede ca-i defect
Te-as cerceta putin si te-as gasi perfect

De-ai fi un flux de date, as mari conexiunea
Sa poti s-alergi ca vantul, s-atingi chiar toata lumea
Incet, pe inserat, as putea fi un click
Sa ma atingi o clipa si nu mai vreau nimic

Sopteste-mi indecent, saruta-ma incet
Ruteaza-ma frumos si fa-ma un pachet
Uita-te-n ochii mei, transmite-mi un semnal
Tot ce-i neinteles, vorbeste-mi digital

Cum recuperezi un bagaj uitat in avion la Wizz Air

In primul rand, nu suni la call center niciodata. Pe langa faptul ca este 0,62€/min, cei care raspund nu stiu absolut nimic. Singurul lucru pe care l-am auzit de la ei a fost „Nici noi nu suntem de la Wizz Air, suntem contractori si nu stim. Sunati la aeroport.”.

Dar, la obiecte pierdute in aeroport au grija *doar* de obiectele pierdute *in* aeroport. Daca ai uitat ceva in avion, ghinion.

Am facut insa rost de doua numere de telefon de la obiecte pierdute la Wizz Air:

+40 756 042 230 si +40 212 04 1237

Numerele nu au cost suplimentar si eu mi-am gasit obiectele uitate la ei.

Pentru alte companii incercati sa vorbiti cu politia de frontiera din aeroport.

BBC a facut un documentar despre evolutia muzicii tiganesti in Romania

Sunt curioasa ce parere aveti/daca aveti vreuna.

Trailer:

Full (doar in UK sau prin VPN):

http://www.bbc.co.uk/iplayer/episode/b07gtxv9/this-world-the-new-gypsy-kings

O schimbare uriasa in Bucuresti

Spun intr-una ca Bucurestiul se schimba intr-un mod pozitiv. Weekendul acesta am vazut la Semimaratonul de la Bucuresti carucioare cu rotile autonome, tandem cu un carucior cu rotile, tandem cu nevazatori, un om care a alergat fara o mana (la urma urmei, de picioare ai nevoie) si doi tatici adevarati care au facut tandem cu bebelusi.

Pe langa ce am scris mai sus, am vazut albi, negri, asiatici si multe alte natii. Tineri si varstnici, femei si barbati.

Faptul ca Bucurestiul este gazda unui eveniment cu participare atat de diversa e un pas urias inainte. Desigur, ii lipseste putin timp pentru a se consolida si accepta aceasta diversitate, dar sunt mandra ca in tara mea asa ceva exista!

3 emotii din timpul unui maraton

Fie ca e un full sau un semi maraton, sunt trei emotii pentru care merita sa participi. Ordinea e cronologica.

1. Ce simti la start cand vezi atata lume e un fel de euforie si de fascinatie ca gasesti o gramada de oameni cu o pasiune comuna cu a ta. Pentru mine, fiecare start a fost la fel de energizant si m-a minunat de fiecare data. In plus, e apartenenta la grup. Eu alerg de cele mai multe ori singura si sa am o companie uriasa e incurajator.

2. Dupa ce ai murit o data pe parcurs e sentimentul ca renasti, ca TU POTI sa faci asta si ca nimic nu te poate opri. Ideea in capul unui om ca e in stare sa duca la capat ceva e incredibil de puternica. Nu conteaza nimic altceva in reusita a orice. Cand un om se crede in stare cu toti porii lui, atunci e in stare.

3. Linia de sosire. Sentimentul pe care l-am avut cand am trecut finishul la maraton, nu pot sa il compar cu nimic din ce am trait. E ceva nou, e ceva ce mi-am amintit si inca imi amintesc in momentele mele de melancolie. A fost si inca este o motivatie pentru recuperarea de dupa.