Drumurile noastre (ziua 1)

Pe parcursul saptamanii care tocmai s-a incheiat am facut un mic traseu cu un prieten spaniol pe care l-am invitat sa descopere Romania impreuna cu mine.

Am plecat din Bucuresti nerabdatori si entuziasmati spre Sinaia. Desi eram in vagonul noua, trenul mirosea urat si fereastra lui nu se deschidea, am avut norocul sa calatorim impreuna cu niste oameni simpatici.

Peisajele imi erau cunoscute si, desi nu mai fusesem in Sinaia, stiam oarecum pe unde ar trebui sa fie statia. Trenul a oprit in balarii si la usa se inghesuisera o gramada de oameni care voiau sa coboare la fel ca si noi. Cum nu se vedea peronul pe nicio parte, nimeni nu s-a dat jos, iar trenul a inceput din nou sa mearga. Spre disperarea noastra, a tuturor, am vazut prin geam gara pe care scria „Sinaia” deplasandu-se de la o parte la alta a ferestrei. Trecusem de ea si nimeni nu anuntase nimic in legatura cu asta, nimeni nu deschisese usa si nimeni nu ne spusese ca in balarii este peronul Sinaiei.

Intre Poiana Tapului si Busteni trenul a oprit din nou si multi oameni au crezut ca acolo este statia, asa ca au ramas in mijlocul campului. Cand au vazut ca trenul incepe sa se miste din nou, au intrebat-o pe controloarea ce scosese capul pe fereastra daca este departe statia, iar aceasta le-a zis ca nu stie, dar nu crede ca acolo trebuia sa se fi dat jos. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost „SI NOUA DE CE NU NE-ATI SPUS?”.

In urmatoarea gara, ca prin minune, exista peron. Pe o linie alaturata se afla un tren pus invers fata de cel din care ne dadusem jos. Ne-am urcat fara bilet si pe drum i-am revazut pe bietii calatori pierduti mergand prin balarii spre Busteni. Noi ne-am intors in Sinaia unde am vizitat Palatul Peles, am mancat baton de susan cu miere si nuci si am prins o ploaie torentiala dupa-amiaza.

Trebuia sa dormim in Azuga, asa ca in jur de ora 17:00 aveam un tren spre locul nostru de cazare. Din nefericire, oboseala a facut ca ora de intarziere a trenului sa ni se para infinita.

Cand am ajuns in sfarsit, am lasat ghiozdanele si ne-am indreptat spre „Saniuta de aur”, un restaurant pe care ni-l recomandase gazda. Acolo aveau de toate, numai mancare nu prea aveau. Am cerut omleta cu mamaliguta si smantana, dar m-a informat foarte amabil chelnarita ca nu au nici unul dintre preparate, asa ca am ales mici cu mustar. „Nici mici nu avem, dar putem sa iti aducem carnaciori la ceaun.”, a adaugat fulger femeia. Din nefericire, urasc carnaciorii, dar spre bucuria stomacului meu, chelnarita s-a intors dupa vreo zece minute si mi-a zis ca s-a rezolvat cu micii.

Dupa atatea peripetii, imi doream cu disperare sa dorm si nici nu banuiam ce va urma…