Nu fi proasta, n-ai sa-i uiti

Pentru mine provocarea a fost sa tac 12 ore. Sa vorbesc doar daca cineva mi se adreseaza explicit si asteapta sa ii dau un raspuns. A mers.

Am plecat de acasa cu noaptea in cap spre Gara de Nord unde asteptau instructorii imbracati in portocaliu, cu rucsacuri imense, chitari si voie buna. Am pierdut pe cineva in gara, dar l-am recuperat in Busteni.

Prima lectie a fost chiar la inceput cand Moldo (“seful de trib” – asa cum scria chiar pe tricoul lui) ne-a poruncit sa mergem in monom. In capul meu era experimentul Milgram, dar am depasit repede momentul si mi-am zis ca e bine sa asculti de cei care stiu mai multe ca tine, mai ales la munte. Pe drum ma gandeam mult la autoritate. De ce luam de bun ceea ce ni se spune? De ce ne punem atat de putine intrebari si de ce executam fara ezitare ceea ce ne zice cineva doar pentru ca e pe raspunderea lui?

Lectia numarul doi a venit in Valea Cerbului unde am admirat Fisura Albastra si ne-am invartit in cerc. Parea fara rost, dar de fapt scopul era sa strangem grupul fara sa ne oprim din mers – eram aproape 45. Tot in Valea Cerbului am aflat despre Refugiul Costila – zis si casa alpinistilor. In capul meu deja se conturau tot felul de povesti petrecute acolo. Am ajuns apoi la niste magazine dubioase care pareau ca cele de chinezarii de la Metrou si acolo am facut un popas scurt pentru nevoi fiziologice.

Am inceput apoi sa urcam spre cabana Diham. Surprinzator, nu se auzea fosnet frunze, ci ferastraie electrice si in loc de miros de brad, miorsea a cherestea. Acolo aproape ca m-a apucat depresia, dar a durat putin si a venit o liniste pe care o asteptam de mult. Pentru mine a fost prima data cand nu am fost doar la munte, ci chiar pe munte. Am descoperit ca ador sa urc nu doar pentru peisajul de sus, ci si pentru drumul pana acolo.

De la Diham se vedeau Creasta Morarului si cativa alti munti pe care nu ii mai tin minte. Acolo am lasat ceea ce nu ne era strict necesar, ne-am echipat si am purces spre Malaiesti.

Un peisaj fabulos cu stanci de jur imprejur, o cabana mizerabil de vesela cu vin fiert – pe care doar l-am mirosit, ceai, negrese, jocuri si voie buna. Am stat acolo pana cand s-a inserat si am plecat cu o curiozitate de copil mic, nerabdatoare sa vad cum e noaptea pe munte. Peisajul parea rupt din Alba ca Zapada. Noi eram, evident, piticii care se intorceau din mina. Asa imi imaginam eu scenele cand eram mica si asa le-am vazut acum.

Seara s-a terminat la Diham cu noi stransi in barul cabanei, cu ceaiuri si sarmale pe masa, cu trei dintre instructori cantand entuziasmati la chitara si noi fericiti pe langa ei.

Va urma…

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s