Drumurile noastre (ziua 3)


A treia si ultima zi a fost cea mai cea. Am inceput-o genial: ne-am trezit la 5:30 cu o durere de cap si una de stomac. Cu chiu cu vai am reusit sa ajungem la gara cu zece minute inainte de plecarea trenului (sau cel putin asa am crezut noi). Cand am observat ca trenul nu apare la ora anuntata, am mers sa intreb ce intarziere are. Aici am avut doua surprize. In primul rand, mi s-a spus ca trenul a trecut de cateva minute bune si, in al doilea rand, m-a anuntat vanzatoarea ca nu imi poate schimba biletele pentru ca urmatorul tren este privat si tichetele se cumpara din interiorul mijlocului de transport.
Va marturisesc faptul ca nu stiam de existenta trenurilor private, dar speram sa fie comod pentru ca voiam sa dorm iar durerea de cap a prietenului meu i se parea insuportabila.

Cand a ajuns trenul am ramas masca. Pusesera o muzica ardeleneasca incredibila cu accente de manea. De somn nu mai putea fi vorba, asa ca l-am rugat frumos pe controlor sa dea mai incet pentru ca ne simtim foarte rau. Amabil si simpatic, barbatul s-a intors si mi-a zis: „Nu pot sa dau mai incet aici, dar am dat in vagonul vecin. Daca vreti, mutati-va acolo.”. Ne-am fi mutat poate daca vagonul nu ar fi fost plin. A trebuit sa suportam muzica oribila, durerile de cap si somnul pana in momentul cand au urcat niste calatori ciudati care au inceput sa rada si sa ii povesteasca minunatii cu arici controlorului, iar acesta tipa, radea si se manifesta atat de zgomotos incat muzica practic nu se mai auzea.

Cateva statii mai tarziu, au urcat niste tarani si niste tigani. Fiecare avea problelmele lui. Cei dintai erau suparati pentru ca muzica populara intre timp fusese inlocuita cu una electronica, iar cei din urma incercau sa faca intre ei niste afaceri cu pamant. Ne-a ramas doar sa ne rugam sa ajungem mai repede.

Spre fericirea noastra, la Sibiu nu ne-a mai durut capul. Terapia prin soc se pare ca are efect!
In oras am vizitat muzeul Brukental, am mancat covrigi si am ajutat o fetita care tipa si plangea in mijlocul strazii pentru ca o batuse un baietel si ii cazuse shaorma pe jos.

Ce m-a impresionat cu adevarat a fost valea Oltului. Am vazut prin geamul trenului peisaje atat de frumoase incat nu imi venea sa cred ca exista si ca sunt la mine in tara. Mi-ar placea sa va spun ca vreau sa ma intorc acolo, dar mi-a fost atat de greu sa ajung incat nu stiu daca data viitoare as mai putea avea atata rabdare.

2 comentarii

  1. cred ca daca mai stateai putin in tren, acest post semana violent de mult cu „Crima din Orient Express”

    ah si iti dedic melodia asta cat mai calatoresti: http://www.youtube.com/watch?v=EHe7CBfy4Bs&feature=related

  2. Nu e niciodata prea tarziu!😀
    La urmatoarea excursie cine stie?😛


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s